Am invatat sa scriu atunci cand trairile imi incetoseaza
mintea, cand nu gasesc raspunsuri firesti la dureri simple, atunci cand sunt pe
muchia colapsului; si am invatat sa public “meme-urile” atunci cand mintea se
limpezeste, atunci cand ceea ce scriu nu urla furie, dezamagire si durere.
De data asta am facut o exceptie: nu am scris atunci cand
eram pe culmile dezamagirii, ale furiei, ale tristetii. De data asta nu
cenzurez, nu editez.
Asta e despre dezamagire. Despre dezamagirea persoanelor
dragi, despre dezamagirea sufletelor curate din jurul meu, despre durerea
copilului din mine.
Si ce dezamagire e mai mare decat cea produsa de cei mai
apropiati oameni? De cei care ti-au consolidat principiile, cei care te-au
ajutat sa devii persoana care esti azi? Cei care te-au ajutat sa iti
construiesti caracterul, sa razbati in viata, sa diferentiezi binele de rau? Nu
cred ca exista…
Am mai fost tradata de oameni din jurul meu, am gustat
amaraciunea dezamagirii, dar de fiecare data au fost acele persoane langa mine
care m-au ridicat si mi-au dat sa gust nectar…si dezamagirea disparea…acum de
unde mai iau nectarul? Tu, care m-ai ridicat de jos, m-ai scuturat de tarana,
mi-ai ridicat fruntea si m-ai tinut dreapta in fata vietii…tu ma amarasti?
Nu am idoli, dar aveam un exemplu in persoana care ma
invelea si imi spunea noapte buna. Stiam exact cum vreau sa fie barbatul de
langa mine atunci cand ar fi fost sa imi intemeiez o familie…aveam cel mai bun
prieten…un ideal.
Am fost invatata sa nu am asteptari mari de la nimeni, nici
sa ofer incredere gratuita, dar cand persoana care te invata toate aceste
lucruri iti terfeleste inima care il privea mereu cu ochi de copil, cand esti
amenintat si renegat “out of nowhere” tocmai de cel ce te-a adus pana aici,
cand acea persoana seamana numai durere
si disperare in tine, in persoanele cele mai dragi de pe lumea asta tie, cand
brusc din familie devii dusman fara sa fi facut nimic sa meriti o razbunare puerila,
o dusmanie indusa de un comportament adolescentin…nu exista scuza. Nu in ochii
si in sufletul meu, nu in fata vietii.
Si gandul asta ma consoleaza: nu exista greseala in viata pe
care sa nu o platesti, nu exista rau facut care sa nu se intoarca inzecit…si pe
langa toate principiile, m-a invatat si ce inseamna satisfactia de a il vedea
pe cel ce ti-a gresit la pamant, mai presus, ce satisfacator e sa mai arunci o
mana de tarana peste el. M-a invatat sa nu caut razbunare, dar sa profit de
ocazie, daca mi se ofera mijloacele.
Dezamagirea in ceea ce te priveste nu trece nici cu nectarul
Zeilor iar eu o sa continui sa imi jelesc tatal si sa dau de pomana ptr el, iar
in ziua in care viata va face dreptate, voi fi acolo sa atest acest lucru, sa
arunc pumnul de tarana…sa imi impac inima de copil.
Mi-a omorat tatal in cel mai brutal mod: l-a aruncat in spatele
constiintei sale si l-a inlocuit cu o bestie cu chip de om, cu un animal fara
scrupule, cu un nimeni in fata mea. Copilul din mine este orfan, copilul din
mine isi jeleste tatal.
Tu, nimeni de azi, nimeni de 5 luni, esti un las!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu